Nimeni nu le știe pe toate iar eu știu chiar mai puține decât mi-ar plăcea. Partea bună a vieții mele e aceea că întâlnesc mereu oameni de la care învăț lucruri. Și pentru că viața e atât de generoasă cu mine, consider că-i păcat să ascund ce aflu. Bunăoară, zilele trecute mă aflam pe Clisura Dunării, la Moldova Nouă. Acolo am învățat cum să mănânc pește cu oase mici și multe fără ca asta să mă transforme în subiect pentru știrile de la ora 5.

Sigur, șalău și somn ori crap poate să mănânce oricine fără mari primejdii, oasele lor sunt suficient de crescute pentru a putea fi descoperite la timp iar numărul oaselor mici e destul de redus. Ce ne facem însă cu o plătică, o roșioară, un caras? Carnea le e delicioasă dar, ca multe lucruri bune, se obține greu, mai ales dacă nu știi cum să te protejezi.

Ei bine, să mănânci un astfel de pește e extrem de simplu, poate de aceea nu mi-a trecut prin cap mai demult: secretul constă în crestarea peștelui și pe o parte și pe alta, adânc, până la șira spinării, distanța între crestături fiind de 0,5 cm, nu mai mult pentru că scapă oase neatinse, nu mai puțin pentru că se împrăștie peștele după ce-l pui la foc. Ei, odată crestat peștele, se aruncă în ulei încins (peste 140 de grade Celsius, adică temperatura de la care încep a se face cartofii pai), se întoarce pe toate părțile și, la urmă, se lasă pe un șervețel din hârtie pentru a se scurge uleiul de pe el.

Ce se întâmplă de fapt? uleiul încins pătrunde repede la oase datorită crestăturilor iar acestea, mici și fragile, se topesc lăsând loc liber meseanului care se mai poate încurca doar în coastele peștelui care-s destul de mari pentru a nu pune probleme. Nu am spus nimic despre condimentare pentru că aici fiecare e stăpân, în funcție de gusturile proprii.